Les fuyants émotionnels

Les fuyants émotionnels :
ces âmes qui prennent la fuite devant le cœur

Il existe des êtres pour qui l’intimité émotionnelle agit comme une alarme. Dès que les sentiments s’intensifient, que les regards deviennent trop profonds ou que la vulnérabilité pointe le bout de son nez, ils reculent. Ce sont les fuyants émotionnels, des personnes qui, consciemment ou non, ont appris à fuir ce qui touche de trop près à l’émotion, à l’engagement, à la profondeur des relations.

Souvent, un fuyant émotionnel ne se montre pas froid ou distant d’emblée. Il peut être charmant, chaleureux, même intensément présent… jusqu’à ce que le lien affectif commence à exiger davantage : de la constance, de la transparence, un engagement sincère. C’est là que le masque tombe. Peu à peu, il devient insaisissable. Il s’éloigne sans forcément partir, s’absente sans quitter, se tait sans disparaître.

Mais il ne faut pas confondre la fuite avec l’indifférence. Le fuyant émotionnel est rarement dénué de sentiments. Au contraire, il ressent souvent intensément, mais son rapport à la proximité affective est parasité par des peurs : peur d’être envahi, peur de perdre son autonomie, peur d’être blessé ou rejeté. Ces blessures viennent parfois de l’enfance ou d’expériences relationnelles passées marquées par l’abandon, la trahison ou le contrôle.

Face à une personne qui aime profondément, le fuyant peut provoquer une grande douleur. Son comportement peut sembler paradoxal : il donne, puis retire ; il s’ouvre, puis se referme ; il approche, puis fuit. Ce mouvement constant crée une danse émotionnelle éprouvante pour l’autre, qui tente de comprendre, de réparer, de rattraper… souvent en vain.

Pourtant, tout n’est pas figé. Un fuyant émotionnel n’est pas condamné à l’évitement pour toujours. Avec du travail sur soi, de la thérapie parfois, et surtout une prise de conscience sincère de ses mécanismes de défense, il est possible de réapprendre à rester, à accueillir l’intensité des émotions, à se sentir en sécurité dans l’intimité.

Car au fond, la fuite n’est qu’un déguisement de la peur. Et derrière la peur, il y a souvent un profond désir d’aimer… mais sans savoir encore comment s’y abandonner.

Charlotte Cellier

Note de la rédaction:

J’ai vécu ce genre de relation et m’en remets à peine mais Dieu merci, lorsque ça va trop loin il existe le bouton d’urgence « STOP » et un remède à toutes épreuves: le temps.

Emotional fugitives

Emotional fugitives:
those souls who flee from the heart

There are people for whom emotional intimacy acts as an alarm. As soon as feelings intensify, glances become too deep, or vulnerability rears its ugly head, they back away. These are emotional avoiders, people who, consciously or not, have learned to flee from anything that comes too close to emotion, commitment, or the depth of relationships.

Often, an emotional retreatant doesn’t appear cold or distant at first. They can be charming, warm, even intensely present… until the emotional connection begins to demand more: consistency, transparency, sincere commitment. That’s when the mask falls. Little by little, they become elusive. They move away without necessarily leaving, are absent without leaving, are silent without disappearing.

But we shouldn’t confuse escape with indifference. The emotional escapee is rarely devoid of feelings. On the contrary, they often feel intensely, but their relationship with emotional closeness is clouded by fears: fear of being invaded, fear of losing their autonomy, fear of being hurt or rejected. These wounds sometimes come from childhood or from past relational experiences marked by abandonment, betrayal, or control.

When faced with someone who loves deeply, the retreater can cause great pain. Their behavior can seem paradoxical: they give, then withdraw; they open, then close; they approach, then flee. This constant movement creates a trying emotional dance for the other person, who tries to understand, repair, and make amends… often in vain.

Yet, not everything is set in stone. An emotional avoidant isn’t doomed to avoidance forever. With self-improvement, sometimes therapy, and above all, a sincere awareness of one’s defense mechanisms, it’s possible to relearn how to stay, to welcome the intensity of emotions, and to feel safe in intimacy.

Because, deep down, escape is just a disguise for fear. And behind the fear, there is often a deep desire to love… but without yet knowing how to surrender to it.

Charlotte Cellier

Editor’s note:

I’ve been in this kind of relationship and I’m still recovering from it, but thank God when it goes too far there is the emergency « STOP » button and a cure for all challenges: time.

Fugari emoționali

Fugari emoționali:
acele suflete care fug din inimă

Există oameni pentru care intimitatea emoțională acționează ca un semnal de alarmă. De îndată ce sentimentele se intensifică, privirile devin prea profunde sau vulnerabilitatea își dezvăluie fața, se retrag în ei înșiși. Aceștia sunt oameni care își evită emoțiile, care, conștient sau inconștient, au învățat să fugă de orice se apropie prea mult de emoție, angajament sau profunzimea relațiilor.

Adesea, o persoană care participă la o retragere emoțională nu pare rece sau distant la început. Poate fi fermecătoare, caldă, chiar intens prezentă… până când conexiunea emoțională începe să ceară mai mult: consecvență, transparență, angajament sincer. Atunci masca cade. Treptat, devin evazive. Se îndepărtează fără a pleca neapărat, absenți fără a pleca, tăcuți fără a dispărea.

Însă nu ar trebui să confundăm evadarea cu indiferența. Persoana care evadează emoțional este rareori lipsită de sentimente. Dimpotrivă, ea simte adesea intens, dar relația sa cu apropierea emoțională este întunecată de temeri: teama de a fi invadată, teama de a-și pierde autonomia, teama de a fi rănită sau respinsă. Aceste răni provin uneori din copilărie sau din experiențe relaționale trecute marcate de abandon, trădare sau control.

Când se confruntă cu cineva care iubește profund, persoana care se retrage poate provoca o durere imensă. Comportamentul lor poate părea paradoxal: cedează, apoi se retrag; se deschid, apoi se închid; se apropie, apoi fug. Această mișcare constantă creează un dans emoțional dificil pentru cealaltă persoană, care încearcă să înțeleagă, să repare și să se împace… adesea în zadar.

Totuși, nu totul este bătut în cuie. O persoană care evită emoțional nu este condamnată la evitare pentru totdeauna. Prin autoperfecționare, uneori prin terapie și, mai presus de toate, prin o conștientizare sinceră a propriilor mecanisme de apărare, este posibil să reînveți cum să persisți, să accepți intensitatea emoțiilor și să te simți în siguranță în intimitate.

Pentru că, în adâncul sufletului, evadarea este doar o deghizare a fricii. Și în spatele fricii, există adesea o dorință profundă de a iubi… dar fără a ști încă cum să te predai ei.

Charlotte Cellier

Notă de redactare:

Am avut o relație de genul ăsta și încep să o depășesc, dar slavă Domnului că atunci când lucrurile ajung prea departe există un buton de urgență „STOP” și un leac pentru toate provocările: timpul.

Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK) / CrowdBunker