Stéphane Guibert Facebook / Stéphane Guibert VK
Les années 80 furent incontestablement la décennie la plus riche et la plus créative en matière musicale et c’est dans la lignée du groupe Dire straits que nous retrouvons Snowy white dont le titre « Bird of paradise » propulsa le chanteur au top des charts durant des semaines.
Terence Charles White, dit Snowy White, né le 3 mars 1948 à Barnstaple (Devon), est un guitariste de rock britannique.
À la fin des années 70, il accompagne Pink Floyd lors de deux tournées avant de remplacer Gary Moore au sein du groupe de hard rock irlandais Thin Lizzy. Il démarre ensuite une carrière sous son nom puis forme les groupes The Blues Agency et White Flames. Il a obtenu un grand succès en 1983 avec Bird Of Paradise, une ballade langoureuse extraite de son premier album solo.
Il a aussi accompagné Roger Waters sur disques, à savoir The Wall Live in Berlin en 1990, In the Flesh: Live en 2000 et aussi la compilation Flickering Flame: The Solo Years Vol. 1 en 2002 et finalement Roger Waters: The Wall sorti en 2015 ainsi qu’en tournées. Il avait déjà joué avec le claviériste Rick Wright sur son premier album solo Wet Dream publié en 1978.
Anii 80 au fost, fără îndoială, cel mai bogat și mai creativ deceniu din punct de vedere muzical și tocmai în tradiția grupului Dire straits îl găsim pe Snowy White al cărui titlu „Bird of paradise” l-a propulsat pe cântăreț în fruntea topurilor timp de săptămâni.
Terence Charles White, cunoscut drept Snowy White, născut la 3 martie 1948 în Barnstaple (Devon), este un chitarist rock
La sfârșitul anilor 1970, el a însoțit Pink Floyd în două turnee înainte de a-l înlocui pe Gary Moore în trupa irlandeză de hard rock Thin Lizzy. Apoi a început o carieră sub nume propriu și apoi a format grupurile The Blues Agency și White Flames. A obținut un succes major în 1983 cu Bird Of Paradise, o baladă langouroasă de pe primul său album solo.
De asemenea, l-a însoțit pe Roger Waters pe discuri, și anume The Wall Live in Berlin în 1990, In the Flesh: Live în 2000 și, de asemenea, compilația Flickering Flame: The Solo Years Vol. 1 în 2002 și în cele din urmă Roger Waters: The Wall a fost lansat în 2015, precum și în turneu. Anterior, a cântat cu claviistatul Rick Wright pe primul său album solo, Wet Dream, lansat în 1978.
The 80s. were undoubtedly the richest and most creative decade in term of music and it is in the tradition of the group Dire straits that we find Snowy white whose title « Bird of paradise » propelled the singer to the top of the charts during weeks.
Terence Charles White, known as Snowy White, born March 3, 1948 in Barnstaple (Devon), is a British rock guitarist.
In the late 1970s, he accompanied Pink Floyd on two tours before replacing Gary Moore in Irish hard rock band Thin Lizzy. He then started a career under his own name and then formed the groups The Blues Agency and White Flames. He achieved major success in 1983 with Bird Of Paradise, a languorous ballad from his first solo album.
He has also accompanied Roger Waters on records, namely The Wall Live in Berlin in 1990, In the Flesh: Live in 2000 and also the compilation Flickering Flame: The Solo Years Vol. 1 in 2002 and eventually Roger Waters: The Wall released in 2015 as well as touring. He had previously played with keyboardist Rick Wright on his first solo album Wet Dream released in 1978.
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK)
« Les Oreilles entre les dents » est un film français réalisé par Patrick Schulmann réalisé en 1986, sorti en 1987. Un inspecteur de police aux méthodes peu conventionnelles enquête sur une série de meurtres dans Paris.
„Urechile între dinți” este un film francez regizat de Patrick Schulmann regizat în 1986, lansat în 1987. Un inspector de poliție cu metode neconvenționale investighează o serie de crime la Paris.
« The Ears Between the Teeth » is a French film directed by Patrick Schulmann directed in 1986, released in 1987. A police inspector with unconventional methods investigates a series of murders in Paris.
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK)
Nightshift est la face A d’un 45 tours comportant en face B la chanson I Keep Running. Le titre et les paroles de la chanson sont dédiés à deux chanteurs majeurs de rhythm and blues : Jackie Wilson et Marvin Gaye morts tous deux l’année précédente. Ce titre est le plus gros succès du groupe après le départ de Lionel Richie.
Il remporte en 1986 le Grammy Award de la « meilleure chanson R&B en duo ou en groupe ».
Les Commodores enregistrent une nouvelle version de la chanson en 2010 dédicacée à Michael Jackson, après sa mort.
Nightshift este partea A a unui single de 45 rpm cu piesa I Keep Running pe partea B. Titlul și versurile piesei sunt dedicate a doi cântăreți majori de rhythm and blues: Jackie Wilson și Marvin Gaye, ambii care au murit anul precedent. Acest titlu este cel mai mare succes al grupului după plecarea lui Lionel Richie.
În 1986, a câștigat premiul Grammy pentru „Cel mai bun cântec, duo sau grup R&B”.
Commodores au înregistrat o nouă versiune a cântecului în 2010, dedicată lui Michael Jackson după moartea acestuia.
Nightshift is the A-side of a 45 rpm single featuring the song I Keep Running on the B-side. The song’s title and lyrics are dedicated to two major rhythm and blues singers: Jackie Wilson and Marvin Gaye, both of whom died the previous year. This title is the biggest success of the group after the departure of Lionel Richie.
In 1986, he won the Grammy Award for « Best R&B Song, Duo or Group ».
The Commodores recorded a new version of the song in 2010 dedicated to Michael Jackson after his death.
« I Want to Know What Love Is » est une ballade puissante du groupe de rock américano-britannique Foreigner.Ellel est sorti en novembre 1984 en tant que premier single de leur cinquième album, Agent Provocateur. La chanson a atteint le numéro un au Royaume-Uni et aux États-Unis et est le plus grand succès du groupe à ce jour.
Elle reste l’une des chansons les plus connues du groupe et des succès radiophoniques les plus durables, se classant dans le top 25 en 2000, 2001 et 2002 sur le palmarès Billboard Hot Adult Contemporary Recurrents. Le titre « I Want to Know What Love Is » a continué à être acclamé par la critique et est répertorié comme l’une des plus grandes chansons de tous les temps du magazine Rolling Stone dans le numéro 476 en 2004 et 479 en 2010. La chanson est également présentée dans un certain nombre de films.
„I Want to Know What Love Is” este o baladă puternică a trupei rock anglo-americane Foreigner. A fost lansat în noiembrie 1984 ca single principal de pe cel de-al cincilea album al lor, Agent Provocateur. Piesa a ajuns pe primul loc în Marea Britanie și SUA și este cel mai mare hit al trupei de până acum.
Rămâne una dintre cele mai cunoscute cântece ale trupei și cele mai durabile hituri radio, ajungând în top 25 în 2000, 2001 și 2002 în topul Billboard Hot Adult Contemporary Recurrents. „I Want to Know What Love Is” a continuat să fie apreciat de critici și este catalogată drept una dintre cele mai grozave cântece din toate timpurile. Cântecul este, de asemenea, prezentat într-un număr. de filme.
« I Want to Know What Love Is » is a power ballad by the British-American rock band Foreigner. It was released in November 1984 as the lead single from their fifth album, Agent Provocateur. The song hit number one in both the United Kingdom and the United States and is the group’s biggest hit to date.
It remains one of the band’s best-known songs and most enduring radio hits, charting in the top 25 in 2000, 2001, and 2002 on the Billboard Hot Adult Contemporary Recurrents chart. « I Want to Know What Love Is » has continued to garner critical acclaim, and is listed as one of Rolling Stone magazine’s greatest songs of all time at number 476 in 2004 and at number 479 in 2010. The song is also featured in a number of films.
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK)
Le Jour où la Terre s’arrêta (The Day the Earth Stood Still) est un film de science-fiction américain, remake du film du même nom de 1951, réalisé par Scott Derrickson sur le scénario de David Scarpa d’après le scénario original d’Edmund H. North, avec Keanu Reeves, Jennifer Connelly, Kathy Bates et Jon Hamm. Le film sortit le en Belgique et en France, et le aux États-Unis.
Une sorte de sphère atterrit sur Terre. En sort Klaatu, un extraterrestre d’apparence humaine (mais né d’une chrysalide) qui souhaite transmettre un message à l’humanité alors que des phénomènes étranges font leur apparition.
The Day the Earth Stood Still este un film american de science-fiction, remake al filmului omonim din 1951, regizat de Scott Derrickson din scenariul lui David Scarpa din scenariul original de Edmund H. North, cu Keanu Reeves, Jennifer Connelly, Kathy Bates și Jon Hamm. Filmul a fost lansat pe 10 decembrie 2008 în Belgia și Franța și pe 12 decembrie 2008 în Statele Unite.
Un fel de sferă aterizează pe Pământ. Iese Klaatu, un extraterestru cu aspect uman (dar născut dintr-o crisalidă) care dorește să transmită un mesaj omenirii pe măsură ce apar fenomene ciudate.
The Day the Earth Stood Still is an American science fiction film, remake of the 1951 film of the same name, directed by Scott Derrickson from the screenplay by David Scarpa from the original script by Edmund H. North, starring Keanu Reeves, Jennifer Connelly, Kathy Bates and Jon Hamm. The film was released on December 10, 2008 in Belgium and France, and December 12, 2008 in the United States.
Some kind of sphere lands on Earth. Out comes Klaatu, an alien in human appearance (but born from a chrysalis) who wishes to convey a message to humanity as strange phenomena appear.
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK)
Depuis la signature des Sex Pistols en 1973, le label Virgin Records continue de surprendre et de rebondir. Si en 2013 le nom Virgin rappelle avant tout en France la fermeture de plusieurs boutiques de la franchise, il ne faut pas confondre les megastores du groupe et le label qui lui est à la fête pour célébrer quarante ans d’aventures supersoniques menées par l’entrepreneur fou Richard Branson.
Que de chemin parcouru depuis le lancement de Virgin Records en 1973, baptisé ainsi par l’équipe de Richard Branson car ses associés et lui étaient alors vierges de toute expérience dans la création d’entreprise. Branson et son compère Powell étaient alors disquaires à Londres spécialisés dans l’import d’albums de krautrock où ils offraient de la nourriture végétarienne aux clients. Il n’y avait pas de quoi bâtir l’empire Virgin Group qu’on leur connaît aujourd’hui, qui s’étend des forfaits téléphoniques aux Megastore et pourtant tout est parti d’un pari musical risqué.
La firme londonienne a donné sa chance dès leurs débuts aux Sex Pistols et ce n’est sûrement pas un hasard. Ils ne savaient pas jouer de leurs instruments mais ont vite compris les règles du jeu pour faire déjà à l’époque, ce qu’on appellerait aujourd’hui du buzz, bien encadré, par cette maison de disques qui s’est fait une spécialité de recueillir les recalés des maisons de disques traditionnelles. C’est ainsi que Virgin a été une maison pour des groupes post-punk indispensables comme PiL, Magazine, XTC et peut certainement se vanter d’être le seul label capable de créer un lien entre les Spice Girls, Devo et même Daft Punk, repéré par une filiale de Virgin en France, appelée Source qui inclut son titre “Musique” en 1996 à la compilation Sourcelab vol 2.
Mais la toute première sortie du label qu’on célèbre cette année a été “Tubular Bells” de Mike Oldfield, un album ovni dont aucun autre label ne voulait entendre parler et qui est depuis entré dans l’histoire.
Quarante ans après, le Royaume-Uni célèbre ce succès national avec une exposition qui insiste sur les “40 years of disruptions” (40 ans de perturbations) du label. Richard Branson, toujours un brin mégalo, en profite pour partager les secrets de son succès dans son autobiographie “Like A Virgin”. Bien entendu les documentaires et compilations vont pleuvoir toute l’année.
Mais n’oublions pas de rappeler que ce label divisé en filiales n’a pas résisté à la crise du disque : fusionné en 2006 avec Capital Records, puis racheté, puis revendu jusqu’à faire partie aujourd’hui d’Universal Music, le bateau ivre Virgin Records a marqué l’histoire de la musique mais s’est fait avaler lui aussi par les majors dont les chaises musicales ont cessé d’intéresser le public.
Pourtant, ces 40 ans ne sont peut-être pas le dernier anniversaire qu’on pourra fêter de Virgin. En misant sur l’innovation, autant en musique que dans la diversité de ses activités, en étant un pionnier dans le domaine du tourisme spatial, pas de doute que Richard Branson qui n’a pas seulement une oreille, mais aussi du nez pour les affaires, a encore des surprises en réserve.
De la semnarea Sex Pistols în 1973, casa de discuri Virgin Records continuă să surprindă și să revină. Dacă în 2013 numele Virgin amintește mai ales în Franța de închiderea mai multor magazine ale francizei, nu trebuie să confundăm megamagazinele grupului și labelul care îl sărbătorește pentru a sărbători patruzeci de ani de aventuri supersonice conduse de antreprenorul nebun Richard Branson.
Ce cale lungă de la lansarea Virgin Records în 1973, așa botezată de echipa lui Richard Branson pentru că el și asociații săi nu aveau experiență în crearea de afaceri la acea vreme. Branson și prietenul său Powell erau atunci magazine de discuri din Londra specializate în importul de albume krautrock unde ofereau clienților mâncare vegetariană. Nu a fost suficient pentru a construi imperiul Virgin Group pe care îl cunoaștem astăzi, care se extinde de la planuri de telefonie la Megastore și totuși totul a început cu un pariu muzical riscant.
Firma londoneză le-a oferit Sex Pistols o șansă încă de la debut și cu siguranță nu este o coincidență. Ei nu știau să cânte la instrumente, dar au înțeles rapid regulile jocului până la acea vreme, ceea ce am numi astăzi buzz, bine supravegheați de această casă de discuri care și-a făcut o specialitate în colectarea eșecurilor caselor de discuri tradiționale. . Acesta este modul în care Virgin a fost o casă pentru trupe post-punk indispensabile precum PiL, Magazine, XTC și cu siguranță se poate lăuda că este singura etichetă capabilă să creeze o legătură între Spice Girls, Devo și chiar Daft Punk, reperate de o subsidiară a Virgin. în Franța, numită Source care își include titlul „Music” în 1996 în compilația Sourcelab vol 2.
Dar prima lansare de la casa de discuri pe care o sărbătorim anul acesta a fost „Tubular Bells” al lui Mike Oldfield, un album OZN despre care niciun alt label nu a vrut să audă și care de atunci a făcut istorie.
Patruzeci de ani mai târziu, Regatul Unit sărbătorește acest succes național cu o expoziție care evidențiază „40 de ani de perturbări” ai labelului. Richard Branson, mereu cam megaloman, profită de ocazie pentru a împărtăși secretele succesului său în autobiografia sa „Like A Virgin”. Desigur, documentare și compilații vor ploua pe tot parcursul anului.
Dar să nu uităm să ne amintim că această casă de discuri împărțită în filiale nu a rezistat crizei discurilor: fuzionată în 2006 cu Capital Records, apoi cumpărată, apoi vândută până acum face parte din Universal Music, Virgin Records a marcat istoria muzicii.
Cu toate acestea, acești 40 de ani s-ar putea să nu fie ultima aniversare pe care o putem sărbători de la Virgin. Mizând pe inovare, atât în muzică, cât și în diversitatea activităților sale, fiind un pionier în domeniul turismului spațial, nu există nicio îndoială că Richard Branson, care nu are doar ureche, ci și nas pentru afaceri, încă are surprize rezervate.
Since the signing of the Sex Pistols in 1973, the Virgin Records label continues to surprise and rebound. If in 2013 the name Virgin recalls above all in France the closure of several stores of the franchise, we must not confuse the megastores of the group and the label which is celebrating it to celebrate forty years of supersonic adventures led by the mad entrepreneur Richard Branson.
What a long way since the launch of Virgin Records in 1973, so baptized by Richard Branson’s team because he and his associates had no experience in business creation at the time. Branson and his friend Powell were then record stores in London specializing in the import of krautrock albums where they offered vegetarian food to customers. There was not enough to build the Virgin Group empire that we know today, which extends from telephone plans to Megastores and yet it all started with a risky musical bet.
The London firm gave the Sex Pistols a chance from their debut and it is surely no coincidence. They did not know how to play their instruments but quickly understood the rules of the game to already at the time, what we would call buzz today, well supervised, by this record company which has made a specialty to collect the failures of traditional record companies. It’s how Virgin has been a home for indispensable post-punk bands like PiL, Magazine, XTC and can certainly boast of being the only label capable of creating a bond between the Spice Girls, Devo and even Daft Punk, spotted by a subsidiary of Virgin in France, called Source which includes its title “Music” in 1996 in the compilation Sourcelab vol 2.
But the very first release from the label we’re celebrating this year was Mike Oldfield’s « Tubular Bells », a UFO album that no other label wanted to hear about and which has since made history.
Forty years later, the United Kingdom is celebrating this national success with an exhibition that highlights the label’s « 40 years of disruptions ». Richard Branson, always a bit megalomaniac, takes the opportunity to share the secrets of his success in his autobiography “Like A Virgin”. Of course documentaries and compilations will rain all year round.
But let’s not forget to remember that this label divided into subsidiaries did not resist the record crisis: merged in 2006 with Capital Records, then bought, then sold until it is now part of Universal Music, the drunk boat Virgin Records marked the history of music but was also swallowed up by the majors whose musical chairs have ceased to interest the public.
However, these 40 years may not be the last anniversary that we can celebrate from Virgin. By betting on innovation, both in music and in the diversity of its activities, by being a pioneer in the field of space tourism, there is no doubt that Richard Branson, who not only has an ear, but also a nose for business, still has surprises in store.
Many thanks to @richardbranson
Un vibrant hommage à Richard Bohringer dans le film « Après la guerre » vibrant hommage également à son réalisateur Jean-Loup Hubert ainsi qu’à ses deux enfants Antoine Hubert : Antoine et Julien Hubert : Julien qui nous émerveillent avec une prestation aussi sincère que spontanée.
Merveilleux film qui retrace l’escapade de deux fugueurs en pleine seconde guerre mondiale.
Vidéos :
Un omagiu vibrant adus lui Richard Bohringer în filmul „Après la guerre”, un omagiu vibrant adus regizorului său Jean-Loup Hubert, precum și celor doi copii ai săi Antoine Hubert: Antoine și Julien Hubert: Julien care ne uimește cu un sentiment sincer și spontan .
Minunat film care urmărește evadarea a doi fugari în mijlocul celui de-al doilea război mondial.
Videos :
A vibrant tribute to Richard Bohringer in the film « After war », also a vibrant tribute to its director Jean-Loup Hubert and also his two children Antoine Hubert: Antoine and Julien Hubert: Julien who amazes us with a sincere and spontaneous performance.
Wonderful film which traces the escape of two runaways in the middle of the Second World War.
Videos :
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK)
Son vrai nom est Masanori Takahashi. Son pseudonyme lui a été donné plus tard par quelques amis, pour qui sa chevelure évoquait celle du personnage principal du manga d’épouvante de Shigeru Mizuki Kitaro le repoussant, qui était diffusé alors sous forme de dessin animé au Japon.
Il n’y a que de la magie dans ta musique. Comment veux-tu que je ne pleure pas dans ce que tu offre?
Merci Kitaro.
Numele său real este Masanori Takahashi. Pseudonimul său i-a fost dat mai târziu de câțiva prieteni, pentru care părul său seamănă cu cel al personajului principal din manga de groază a lui Shigeru Mizuki Kitaro Repelling Him, care a fost apoi lansat ca desen animat în Japonia.
Există doar magie în muzica ta. Cum te aștepți să nu plâng în ceea ce oferi?
Multumesc Kitaro.
His real name is Masanori Takahashi. His pseudonym was later given to him by a few friends, for whom his hair resembled that of the main character in Shigeru’s horror manga Mizuki Kitaro Repelling Him, which was then released as a cartoon in Japan.
There is only magic in your music. How do you expect me not to cry in what you offer?
Thank you Kitaro.
Stéphane Guibert FaceBook / Stéphane Guibert VK