Le groupe a été dévoilé vers las fin des années 90 par le célébrissime et magnifique compositeur Giorgio Moroder à qui nous devons notamment des « Soundtrak » tels que Midnight express, Flashdance, The Neverendig storry, Scarface, Cat people et ce, sans compter les différents artistes qu’il a produit tels que l’inoubliable et regrettée Donna Summer.
Philip Oakey c’est fait remarqué pour la première fois dans le film « Electric dreams » avec ce titre : « Together in electric dreams » toujours produit par Giorgio Moroder.
Les plus anciens se souviendront, les plus jeunes découvriront…
Musicalement parlant, Les années 80 et 90 furent parmi les plus prolifiques et créatives dans l’industrie phonographique.
Merci à Virgin Records.
***** The Human league *****
« Don’t you want me »
The group was discovered towards the end of the 90s by the famous and magnificent composer Giorgio Moroder to whom we owe
« Soundtrak » such as Midnight express, Flashdance, The Neverendig storry, Scarface, Cat people and this, without counting the different artists that he produced such as the unforgettable and regretted Donna Summer.
Philip Oakey is noticed for the first time in the movie « Electric dreams » with this title: « Together in electric dreams » still produced by Giorgio Moroder.
The oldest will remember, the young will discover …
Musically speaking, the 80s and 90s were among the most prolific and creative in the recording industry.
Many thanks to Virgin Records.
***** The Human league *****
« Don’t you want me »
Grupul a fost descoperit spre sfarsitul anilor 90 de celebrul si magnificul compozitor Giorgio Moroder caruia ii datoram
« Soundtrak »precum Midnight express, Flashdance, The Neverendig story, Scarface, Cat people si asta, fara a numara diferitii artisti pe care i-a produs precum de neuitat si regretata Donna Summer.
Philip Oakey este remarcat pentru prima dată în filmul „Electric Dreams” cu acest titlu: „Together in electric dreams” produs încă de Giorgio Moroder.
Cel mai în vârstă își va aminti, tânărul va descoperi …
Din punct de vedere muzical, anii 80 și 90 au fost printre cei mai prolifici și creativi din industria înregistrărilor.
La métaphore de la grenouille qui ne savait pas qu’elle était cuite
Une grenouille nage dans une marmite remplie d’eau. Un feu est allumé sous la marmite de façon à faire monter progressivement la température. La grenouille nage sans s’apercevoir de rien. La température continue de grimper, l’eau est maintenant tiède. La grenouille s’agite moins mais ne s’affole pas pour autant. La température de l’eau continue de grimper. L’eau est cette fois vraiment chaude, la grenouille commence a trouver cela désagréable, elle s’affaiblie mais supporte la chaleur. La température continue de monter, jusqu’au moment où la grenouille va tout simplement finir par cuire et mourir. Si la même grenouille avait été plongée directement dans l’eau à 50 degrés, elle aurait immédiatement donné le coup de patte adéquat qui l’aurait éjectée aussitôt de la marmite. Cette expérience montre que, lorsqu’un changement s’effectue d’une manière suffisamment lente, il échappe à la conscience et ne suscite la plupart de temps aucune réaction, aucune opposition, aucune révolte.
« Cette thèse se fonde sur l’idée que si l’on plongeait subitement une grenouille dans de l’eau chaude, elle s’échapperait d’un bond. Alors que si on la plongeait dans l’eau froide et qu’on portait très progressivement l’eau à ébullition, la grenouille s’engourdirait ou s’habituerait à la température et finirait ébouillantée. »
Bien que l’expérience soit controversée et que la thèse soit sujette à discussion, la parabole de la grenouille qui ne savait pas qu’elle était cuite traduit le phénomène d’habituation et de passivité dans un environnement qui se dégrade progressivement au point de mettre sa propre vie en péril. C’est donc une métaphore qui est souvent utilisée pour dénoncer la passivité de l’homme et inciter à l’éveil des consciences.
The slow cooking frog
The metaphor of the frog that didn’t know it was cooked
A frog swims in a pot filled with water. A fire is lit under the pot so as to gradually raise the temperature. The frog swims without noticing anything. The temperature continues to climb, the water is now lukewarm. The frog is less agitated but does not panic. The water temperature continues to rise. The water is really hot this time, the frog starts to find it unpleasant, it weakens but bears the heat. The temperature continues to rise, until the frog will simply cook and die. If the same frog had been plunged directly into water at 50 degrees, it would have immediately given the right kick which would have immediately ejected it from the pot. This experience shows that, when a change takes place in a sufficiently slow way, it escapes consciousness and most of the time does not arouse any reaction, any opposition, any revolt.
« This thesis is based on the idea that if we suddenly plunged a frog into hot water, it would jump out. Whereas if we plunged it into cold water and carried very gradually the water to a boil, the frog would go numb or get used to the temperature and end up scalded. »
Although the experiment is controversial and the thesis is subject to discussion, the parable of the frog which did not know that it was cooked translates the phenomenon of habituation and passivity in an environment which gradually deteriorates to the point of putting his own life in danger. It is therefore a metaphor that is often used to denounce the passivity of man and encourage the awakening of consciences.
Broasca care se gătește lent
Metafora broaștei care nu știa că este gătită
O broasca inoata intr-o oala plina cu apa. Se aprinde un foc sub oală pentru a crește treptat temperatura. Broasca înoată fără să observe nimic. Temperatura continuă să crească, apa este acum călduță. Broasca este mai puțin agitată, dar nu intră în panică. Temperatura apei continuă să crească. Apa este foarte fierbinte de data asta, broaștei începe să-i pară neplăcut, slăbește dar suportă căldura. Temperatura continuă să crească până când broasca se gătește și moare. Daca aceeasi broasca ar fi fost scufundata direct in apa la 50 de grade, ar fi dat imediat lovitura corecta care ar fi scos-o imediat din oala. Această experiență arată că atunci când o schimbare are loc destul de încet, ea scapă de conștientizare și de cele mai multe ori nu stârnește nicio reacție, nicio opoziție, nicio revoltă.
„Această teză se bazează pe ideea că dacă ai scufunda brusc o broaște în apă fierbinte, aceasta ar ieși. În timp ce dacă ai scăpa în apă rece și ai fiart-o foarte treptat, broasca s-ar amorți sau s-ar obișnui cu temperatura și în cele din urmă opărire”.
Deși experimentul este controversat și teza este supusă discuției, pilda broaștei care nu știa că a fost gătită traduce fenomenul de obișnuire și pasivitate într-un mediu care se deteriorează treptat până la punctul de a-și pune propria viață în pericol. Este deci o metaforă care este adesea folosită pentru a denunța pasivitatea omului și a încuraja trezirea conștiințelor.
Film complet, version originale (EN) et version Française.
Full movie, original version (EN) and French version.
Film complet, versiunea originală (EN) și versiunea franceză.
Midnight Express
Histoire vécue
Midnight Express est un film dramatique américano-britannique réalisé par Alan Parker, sorti en 1978. Il s’inspire de l’histoire de William Hayes, arrêté et emprisonné en Turquie en 1970, qui avait raconté son histoire dans le livre autobiographique Midnight Express publié en 1977.
Synopsis:
En vacances à Istanbul, en Turquie, le 6 octobre 1970, l’étudiant américain Billy Hayes attache 2 kg de briques de haschisch sur sa poitrine. Alors qu’il s’apprête à embarquer avec sa petite amie Susan dans un avion qui le ramènera aux États-Unis, Billy est fouillé par des soldats (en état d’alerte maximale en cas d’attaque terroriste) qui découvrent la drogue. Billy est ensuite arrêté par la police et fouillé à nu.
Un mystérieux Américain, que Billy surnomme « Tex » en raison de son fort accent texan, arrive et accompagne Billy au commissariat de police et lui sert d’interprète. Billy prétend avoir acheté le haschisch à un chauffeur de taxi. Il propose d’aider la police à localiser le chauffeur en échange de sa libération. Sur un marché voisin, Billy désigne le chauffeur à la police, qui l’arrête, mais n’a aucune intention de le libérer. Il tente de s’échapper, mais est repris sous la menace d’une arme par Tex.
Lors de sa première nuit à la prison de Sultanahmet, Billy, transi de froid, s’échappe de sa cellule et vole une couverture. Il est ensuite extirpé de sa cellule et brutalement battu par le gardien en chef Hamidou pour le vol. Quelques jours plus tard, Billy se réveille à la prison de Sağmalcılar, entouré de ses codétenus occidentaux Jimmy (un Américain qui a volé deux chandeliers dans une mosquée), Max (un héroïnomane anglais) et Erich (un trafiquant de drogue suédois). Jimmy prévient Billy que la prison est dangereuse pour les étrangers et dit qu’on ne peut faire confiance à personne, pas même aux jeunes enfants.
Billy rencontre son père, un représentant américain et un avocat turc pour discuter de sa situation. Au cours du procès de Billy, le procureur porte plainte contre lui pour trafic de drogue. Le juge principal se montre compréhensif envers Billy et le condamne à quatre ans de prison pour possession de drogue. Billy et son père sont dévastés, mais leur avocat turc insiste sur le fait que c’est un bon résultat car le procureur voulait une peine d’emprisonnement à vie.
Midnight Express
A true story
Midnight Express is a 1978 American-British drama film directed by Alan Parker. It is based on the story of William Hayes, who was arrested and imprisoned in Turkey in 1970 and who had written his autobiographical book Midnight Express, published in 1977.
Synopsis:
On vacation in Istanbul, Turkey, on 6 October 1970, American college student Billy Hayes straps 2 kg (4.4 lb) of hashish bricks to his chest. As he and his girlfriend Susan are about to board a plane back to the US, Billy is frisked by soldiers (who are on high alert for terrorist attacks) who discover the drug. Billy is then arrested by the police and strip-searched.
A shadowy American — whom Billy nicknames « Tex » for his thick Texan accent — arrives and accompanies Billy to a police station and translates for him. Billy claims he bought the hashish from a taxicab driver. He offers to help police locate the driver in exchange for being released. At a nearby market, Billy points out the driver to police, who arrest him, but they have no intention of releasing Billy. He attempts to escape, only to be recaptured at gunpoint by Tex.
During his first night in Sultanahmet Jail, a freezing-cold Billy sneaks out of his cell and steals a blanket. He is later rousted from his cell and brutally beaten by chief guard Hamidou for the theft. A few days later, Billy awakens in Sağmalcılar Prison, surrounded by fellow Western prisoners Jimmy (an American who stole two candlesticks from a mosque), Max (an English heroin addict), and Erich (a Swedish drug smuggler). Jimmy warns Billy that the prison is dangerous for foreigners and says no one can be trusted, not even young children.
Billy meets with his father, a U.S. representative, and a Turkish lawyer to discuss his situation. During Billy’s trial, the prosecutor makes a case against him for drug smuggling. The lead judge is sympathetic to Billy and gives him a four-year sentence for drug possession. Billy and his father are devastated, but their Turkish lawyer insists it is a good result because the prosecutor wanted a life sentence.
Midnight Express
Poveste adevărată
Midnight Express este un film dramă american-britanic din 1978 regizat de Alan Parker. Se bazează pe povestea lui William Hayes, care a fost arestat și închis în Turcia în 1970 și care și-a povestit povestea în cartea autobiografică Midnight Express, publicată în 1977.
Rezumat:
În vacanță la Istanbul, Turcia, pe 6 octombrie 1970, studentul american Billy Hayes și-a legat la piept 2 kg de cărămizi de hașiș. În timp ce el și prietena lui Susan sunt pe cale să se îmbarce într-un avion înapoi în Statele Unite, Billy este căutat de soldați (în alertă maximă în cazul unui atac terorist) care descoperă drogurile. Billy este apoi arestat de poliție și percheziționat.
Un american misterios, pe care Billy îl porecla „Tex” din cauza accentului său puternic texan, sosește și îl însoțește pe Billy la secția de poliție și îi acționează ca interpret. Billy susține că a cumpărat hașișul de la un șofer de taxi. El se oferă să ajute poliția să localizeze șoferul în schimbul eliberării acestuia. Într-o piață din apropiere, Billy indică șoferul poliției, care îl arestează, dar nu intenționează să-l elibereze. El încearcă să scape, dar este recapturat sub amenințarea armei de Tex.
În prima sa noapte în închisoarea Sultanahmet, Billy, înghețat până în oase, evadează din celulă și fură o pătură. El este apoi luat din celulă și bătut brutal de gardianul Hamidou pentru furt. Câteva zile mai târziu, Billy se trezește în închisoarea Sağmalcılar, înconjurat de colegii săi deținuți occidentali Jimmy (un american care a furat două sfeșnice dintr-o moschee), Max (un dependent de heroină englez) și Erich (un traficant de droguri suedez). Jimmy îl avertizează pe Billy că închisoarea este periculoasă pentru străini și spune că nimeni nu poate avea încredere, nici măcar copiii mici.
Billy se întâlnește cu tatăl său, un reprezentant american și un avocat turc pentru a discuta despre situația lui. În timpul procesului lui Billy, procurorul depune acuzații împotriva lui pentru trafic de droguri. Judecătorul-șef îi arată simpatie față de Billy și îl condamnă la patru ani de închisoare pentru deținere de droguri. Billy și tatăl său sunt devastați, dar avocatul lor turc insistă că este un rezultat bun, deoarece procurorul a vrut o condamnare pe viață.
Et si nous revenions un peu en arrière avec quelques « popcorn », ce célèbre morceau musical repris magistralement par le célébrissime Jean-Michel Jarre.
Merci à Jean-Michel Jarre et aux disques Dreyfus pour leur aimable autorisation.
« Pop Corn »
Jean-Michel Jarre
What if we went back a little with some « popcorn », this famous musical piece masterfully covered by the very famous Jean-Michel Jarre.
Many thanks to Jean-Michel Jarre and Dreyfus Records for the kind permission.
„Pop Corn”
Jean-Michel Jarre
Ce-ar fi dacă am reveni puțin cu niște „popcorn”, această faimoasă piesă muzicală interpretată magistral de foarte faimosul Jean-Michel Jarre.
Mulțumesc lui Jean-Michel Jarre și Dreyfus Records pentru permisiunea lor amabilă.
Plus de 25 ans après sa mort, il continue d’inspirer chanteurs et musiciens. Mais que pense-t-il précisément des nouveaux talents? Gainsbarre a-t-il enterré Gainsbourg? Est-il toujours champagne ou s’est-il converti à la tisane? Michel Masserey n’a pas hésité à voyager outre-tombe pour rencontrer le créateur mythique de « Je t’aime moi non plus ».
Ce n’est pas pour nous que nous devons nous battre mais pour nos enfants et toutes celles et ceux qui n’ont rien demandé.
Je suis fatigué, vraiment fatigué d’avoir toujours raison!
Durant la seconde guerre mondiale, les résistants étaient considérés par le régime en place comme étant des terroristes; ils sont aujourd’hui élevés au rang de héros. Que nous dira l’histoire concernant celles et ceux qui lutent aujourd’hui pour leurs droits et pour la démocratie ?
« Get up etc … »
Yellow Vests as a reminder
It is not for ourselves that we must fight, but for our children and all those who have not asked for anything.
I’m tired, really tired of always being right!
During the Second World War, the resistance fighters were considered by the regime in place as terrorists, they are now elevated to the rank of heroes. What will history tell us about those who fight today for their rights and for democracy ?
« Scoală-te etc… »
Veste galbene ca reamintire
Nu pentru noi înșine trebuie să luptăm, ci pentru copiii noștri și pentru toți cei care nu au cerut nimic.
M-am săturat, foarte obosit să am mereu dreptate!
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, luptătorii rezistenței au fost considerați de regimul în vigoare drept teroriști, ei fiind acum ridicați la rangul de eroi. Ce ne va spune istoria despre cei care luptă astăzi pentru drepturile lor și pentru democrație?
Magnifique interprétation de Melissmell que je remercie et que je salue au passage. (G.S)
Magnifica interpretare a lui Melissmell pe care o multumesc si pe care o salut in treacat. (G.S)
Magnificent interpretation of Melissmell that i thank and that i greet in passing. (G.S)
« I Want to Know What Love Is » est une ballade puissante du groupe de rock anglo-américain Foreigner. Sortie en novembre 1984, elle est le premier single extrait de leur cinquième album, Agent Provocateur. La chanson a atteint la première place des charts britanniques et américains (Billboard Hot 100) et reste le plus grand succès du groupe.
« I Want to Know What Love Is » demeure l’un des titres les plus connus de Foreigner et l’un de ses plus grands succès radiophoniques, figurant dans le top 25 du classement Billboard Hot Adult Contemporary Recurrents en 2000, 2001 et 2002. La chanson continue de recevoir les éloges de la critique et figure parmi les plus grandes chansons de tous les temps selon le magazine Rolling Stone, à la 476e place en 2004 et à la 479e en 2010.
Source: Wikipédia
I want to know what love is
Foreigner
« I Want to Know What Love Is » is a power ballad by the British-American rock band Foreigner. It was released in November 1984 as the lead single from their fifth album, Agent Provocateur. The song reached number one on both the United Kingdom singles chart and the United States Billboard Hot 100 and is the group’s biggest hit.
« I Want to Know What Love Is » remains one of Foreigner’s best-known songs and most enduring radio hits, charting in the top 25 in 2000, 2001, and 2002 on the Billboard Hot Adult Contemporary Recurrents chart. The song has continued to garner critical acclaim, and is listed as one of Rolling Stone magazine’s greatest songs of all time at number 476 in 2004 and at number 479 in 2010.
« She Works Hard for the Money » est une chanson de la chanteuse américaine Donna Summer, extraite de son onzième album studio du même nom (1983). Écrite par Michael Omartian et Donna Summer, elle a été produite par Omartian. Sortie le 10 mai 1983 chez Mercury Records, elle est le premier single de l’album. Ce fut un succès pour Donna Summer, atteignant la première place du classement R&B de Billboard pendant trois semaines (une première depuis 1979), la troisième place du Billboard Hot 100 et la troisième place du classement Dance Club Play de Billboard. Le single a finalement figuré parmi les 15 meilleures performances de Billboard en 1983. Donna Summer a également été nommée dans la catégorie Meilleure performance vocale pop féminine aux Grammy Awards de 1984, où elle a interprété la chanson en ouverture de la cérémonie. Ce titre est devenu l’un des plus grands succès de sa carrière et son plus grand succès de la décennie.
Née LaDonna Adrian Gaines alias Donna Summer, elle a illuminé les années 80 et 90. La chanson « I Feel Love », écrite par Giorgio Moroder, a définitivement ancré sa place dans la légende intemporelle des stars de la musique.
She works Hard for the money
Donna Summer
« She Works Hard for the Money » is a song by American singer Donna Summer and the title track from her eleventh studio album of the same name (1983). The song was written by Michael Omartian and Summer, and produced by the former. It was released as the lead single on May 10, 1983 from the album by Mercury Records. It became a hit for Summer, reaching number one for a three-week stay atop the Billboard R&B singles chart (her first since 1979), number three on the Billboard Hot 100, and number three on the Billboard Dance Club Play chart. The single ended up as Billboard‘s 15th-best performing song of 1983. In addition, Summer earned a nomination for Best Female Pop Vocal Performance at the 1984 Grammy Awards, where she performed the song live as the opening for the ceremony. It became one of the biggest hits of her career and her biggest hit of the decade.
Born LaDonna Adrian Gaines aka Donna Summer, she lit up the 80s and 90s. The song « I Feel Love », written by Giorgio Moroder, definitively cemented her place in the timeless legend of music stars.
LaDonna Adrian Gaines (31 décembre 1948 – 17 mai 2012), connue professionnellement sous le nom de Donna Summer, était une chanteuse et compositrice américaine. Elle a pris de l’importance pendant l’ère disco des années 1970 et est devenue connue sous le nom de « Reine du disco ».
Influencé par la contre-culture des années 1960, Summer est devenu la chanteuse principal d’un groupe de rock psychédélique: Crow et est retournée à New York ou En 1968, elle rejoint une adaptation allemande de la comédie musicale Hair à Munich, où elle passe plusieurs années à vivre, jouer et chanter. Elle a ensuite rencontré les producteurs Giorgio Moroder et Pete Bellotte avec lesquels elle à enregistré des succès disco influents tels que « Love to Love You Baby » et « I Feel Love », marquant la percée de Donna Summer sur les marchés internationaux de l’industrie discographique. Donna Summer est revenue aux États-Unis en 1976 avec des titres à succès tels que « Last Dance », sa version de « MacArthur Park », « Heaven Knows », « Hot Stuff », « Bad Girls », « Dim All the Lights », » No More Tears (Enough Is Enough) » avec Barbra Streisand, et « On the Radio » ont suivi.
Merci à Casablanca Records, Girrgio Moroder et Pete Bellote.
Merci à Astria Records et Vangelis O’ Papathanassiou.
Merci à Astria Record et Jon Anderson.
***** Donna Summer *****
« Dim all the lights. »
LaDonna Adrian Gaines (December 31, 1948 – May 17, 2012), known professionally as Donna Summer, was an American singer and songwriter. She gained prominence during the disco era of the 1970s and became known as the « Queen of Disco », while her music gained a global following.
Influenced by the counterculture of the 1960s, Summer became the lead singer of a psychedelic rock band named Crow and moved to New York City. In 1968, she joined a German adaptation of the musical Hair in Munich, where she spent several years living, acting, and singing. There, she met music producers Giorgio Moroder and Pete Bellotte, and they went on to record influential disco hits together such as « Love to Love You Baby » and « I Feel Love », marking Summer’s breakthrough into international music markets. Summer returned to the United States in 1976, and more hits such as « Last Dance », her version of « MacArthur Park », « Heaven Knows », « Hot Stuff », « Bad Girls », « Dim All the Lights », « No More Tears (Enough Is Enough) » with Barbra Streisand, and « On the Radio » followed.
Many thanks to Casablanca Records, Girrgio Moroder and Pete Bellote.
Many thanks to Astria Records and Vangelis O’ Papathanassiou.
Many thanks to Astria Record and Jon Anderson.
***** Donna Summer *****
« Dim all the lights. »
LaDonna Adrian Gaines (31 decembrie 1948 – 17 mai 2012), cunoscută profesional ca Donna Summer, a fost o cântăreață și compozitoare americană. Ea a devenit cunoscută în timpul erei disco din anii 1970 și a devenit cunoscută drept „Regina Disco”.
Influențată de contracultura anilor 1960, Summer a devenit solistul unui grup de rock psihedelic: Crow și s-a întors la New York unde, în 1968, s-a alăturat unei adaptări germane a musicalului Hair din Munchen, unde a petrecut câțiva ani pentru a trăi, cântați și interpretați. . . Apoi i-a cunoscut pe producătorii Giorgio Moroder și Pete Bellotte, cu care a înregistrat hituri disco influente precum „Love to Love You Baby” și „I Feel Love”, marcând descoperirea lui Donna Summer pe piețele muzicale internaționale. Donna Summer s-a întors în Statele Unite în 1976 cu hituri precum „Last Dance”, versiunea ei de „MacArthur Park”, „Heaven Knows”, „Hot Stuff”, „Bad Girls”, „Dim All the Lights”, „No”. . Au urmat More Tears (Enough Is Enough)’ cu Barbra Streisand și ‘On the Radio’.
Multe mulțumiri Casablanca Records, Girrgio Moroder și Pete Bellote.
Mulțumiri Astria Records și Vangelis O’ Papathanassiou.
Multe mulțumiri lui Astria Record și Jon Anderson.
