La confession du loup
« Si jamais tu me croises, s’il te plaît, ne me juge pas trop vite. Je ne suis pas un monstre sorti d’un conte pour enfants. J’appartiens au silence de la forêt, à l’ombre des montagnes. Tu sais, un loup ne choisit pas de vivre seul, sauf s’il y est contraint. Nous naissons en meute — en famille. Mes instincts viennent d’un lieu d’amour : fort, brut, et d’une loyauté féroce jusqu’au bout.
Je ne chasse pas pour le plaisir — je chasse pour survivre. Et pourtant, je suis devenu la proie, sans raison. Pas pour nous diviser, ni effacer le chemin que les miens ont parcouru depuis des générations. Pas pour détruire la forêt, qui est peut-être le seul véritable foyer que j’ai.
Tu n’as pas besoin de m’aimer. Mais tu peux me respecter. Je ne suis pas le danger que les gens croient — mais le monde devient de plus en plus dangereux pour moi. Alors, si tu me vois — ne panique pas, ne crie pas, et s’il te plaît… ne lève pas ton arme. Laisse-moi simplement vivre. »
Pour illustrer ce billet, le film « Le loup garou de Londres » en version française.
The Wolf’s Confession
« If you ever see me, please don’t judge me too quickly. I’m not a monster from a children’s story. I belong in the silence of the forest, in the shadow of the mountains. You know, a wolf doesn’t choose to live alone unless forced to. We’re born in packs—in families. My instincts come from a place of love: strong, raw, and fiercely loyal to the end.
I don’t hunt for pleasure—I hunt to survive. And yet, I became the hunted, for no reason. Not to divide us, or erase the path my kind have traveled for generations. Not to destroy the forest, which may be the only true home I have.
You don’t have to love me. But you can respect me. I’m not the danger people think I am—but the world is becoming more and more dangerous for me. So, if you see me—don’t panic, don’t scream, and if Please… don’t raise your weapon. Just let me live. »
To illustrate this post, the film « The Werewolf of London » in French version.
Mărturisirea lupului
„Dacă mă vezi vreodată, te rog să nu mă judeci prea repede. Nu sunt un monstru dintr-o poveste pentru copii. Eu aparțin tăcerii pădurii, în umbra munților. Știi, un lup nu alege să trăiască singur decât dacă este obligat să o facă. Ne naștem în haite — în familii. Instinctele mele, vin dintr-un loc puternic, fidel al iubirii: și sfârșitul puternic.
Nu vânez pentru plăcere – vânez pentru a supraviețui. Și totuși, am devenit vânatul, fără motiv. Nu pentru a ne despărți sau pentru a șterge calea pe care a parcurs-o de generații în generații. Să nu distrug pădurea, care poate fi singura casă adevărată pe care o am.
Nu trebuie să mă iubești. Dar mă poți respecta. Nu sunt pericolul pe care oamenii cred că sunt, dar lumea devine din ce în ce mai periculoasă pentru mine. Deci, dacă mă vezi, nu te panica, nu țipa, iar dacă te rog… nu ridica arma. Doar lasă-mă să trăiesc.”
Pentru a ilustra această postare, filmul „Vârcolacul Londrei” în versiune franceză.
Stéphane Guibert (Facebook) / Stéphane Guibert (VK) / CrowdBunker
