« Dis-moi, ça te dirait qu’on fasse la paix? »
Comme deux enfants derrière nos carapaces d’adultes, fatigués de se battre, de se taire, de s’éviter. Comme deux âmes qui se sont perdues en chemin, mais qui, au fond, savent qu’elles ne se sont jamais vraiment quittées.
Comme deux amis que nous étions, avant les non-dits, avant les blessures, avant que l’orgueil ne prenne trop de place.
Et si cette fois, on repartait à zéro ? Sans rancune, sans fardeau, juste avec l’envie sincère de retrouver ce qui, un jour, nous a unis. Juste avec le courage d’ouvrir une nouvelle page, plus douce, plus vraie.
Parce que peut-être qu’au bout du compte, ce qui compte vraiment, ce n’est pas qui avait raison ou tort… mais ce qu’il reste, malgré tout.
Charlotte Cellier
- Merci au groupe En pleine conscience pour le partage >>>>>
- Dédié à mon âme sœur.
« Tell me, would you like us to make peace? »
Like two children behind our adult shells, tired of fighting, of keeping quiet, of avoiding each other. Like two souls who got lost along the way, but who, deep down, know that they never really left each other.
Like two friends that we were, before the unsaid things, before the wounds, before pride took up too much space.
What if this time, we started from scratch? Without resentment, without burden, just with the sincere desire to find again what, one day, united us. Just with the courage to open a new page, softer, truer.
Because maybe in the end what really matters is not who was right or wrong… but what remains, despite everything.
Charlotte Cellier
- Thanks to the group In full consciousness for sharing >>>>>
- Dedicated to my soulmate.
« Spune-mi, ai vrea să faci pace? »
Ca doi copii în spatele cochiliilor noastre de adulți, sătui de luptă, de tăcere, de ferit. Ca două suflete care s-au pierdut pe drum, dar în adâncul sufletului știu că nu s-au părăsit niciodată.
Comme deux amis nous étions, avant les non-dits, avant les blessures, avant que l’orgueil ne prenne trop de place.
Dacă de data aceasta am pleca de la zero? Fără resentimente, fără povară, doar cu dorința sinceră de a regăsi ceea ce, într-o bună zi, ne-a unit. Doar cu curajul de a deschide o pagină nouă, mai moale, mai adevărată.
Pentru că poate până la urmă ceea ce contează cu adevărat nu este cine a avut dreptate sau greșit… ci ceea ce rămâne, în ciuda tuturor.
Charlotte Cellier
- Mulțumesc grupului În deplină conștiință pentru împărtășire >>>>>
- Dedicat sufletului meu pereche.
